Cand între frați sunt grăniceri si-n Zi de Paști. Apa care unește, pământul sterp care desparte, ”Fâșia” blestemată de pe malul Prutului. Am revăzut-o ieri, în prima zi de Paști.
Un glonț sparse ziua în amiaza mare, cu un zgomot surd lemnul pridvorului unei case de creștini de pe malul drept Prutului. Secunda tulbură grozav întreg satul, zile în șir vorbindu-se atunci în soaptă de acea ”întâmplare” din anii 60, produsă de o ”joacă” a soldaților rusi de la frontieră care trăseseră la nimereală cu pusca spre Bădărăi, satul bunicilor mei dintre Botosani si Iasi. Era vremea ”Fâșiei” o porțiune de pământ lată de câtiva metri, arată cu tractorul în fiecare zi, pentru a se putea observa eventualele urme de pași de frați, flancată pe laturi cu sârmă ghimpată.
După 90 ghimpii sârmei au dispărut în ”modernizarea” graniței iar Fâșia nu a mai fost arată. Am revăzut-o ieri, în prima Zi de Paști. Petecul acela de pământ e blestemat, nici astăzi, după 29 de ani nu crește nimic pe el, doar ciulinii uscați si sălbatici, cu țepi desprinsi parcă din cununa lui Hristos îl acoperă, desi în dreapta si stânga lui, iarba este tulburător de verde, restul pământului din Lunca Prutului fiind mănos.
Vechea barieră ce nu te lăsa să te apropii de Prut zace ruginită si îndoită de timp, ca un vestigiu macabru. Prutul, cu apa sa curgătoare, aparent linistită, desprins parcă din ,,Glossa” lui Mihai Eminescu, ne povesteste cu bulboane si mici valuri iscate de vânt atât de multă istorie si suferință. Doar frumusețea lui maiestoasă ne mai dă speranța că odată si odată, apele lui vor ajunge si la Fâșie, rebotezându-i pământul cu Taina primordială, eliberându-l de blestem, făcându-l din nou roditor, redându-i atributul de Pământ. Ridică-te Apă, si sterge cu-n val si fier si țepi si-ntreaga durere.
În sat este o liniște ce te-ar putea răpune, dar uite că-n ograda bunicilor urcați la Cer, e verde cu flori si ÎnToarcerea Timpului vezi frumusețea copilăriei, tufele de bujori si crini pe care le-am ciopârțit de harnic ce eram, crezând că sunt buruieni, de era să mă dojenească bunica cu nuielușa, gâștele după care mă trimitea să văd ce mai fac sunt tot acolo si dau din aripi din nou, deasemenea si căluțul cu stea în frunte ce s-a uitat la mine spunându-mi că odată si odată, demult, a fost unicorn, iazul e trifoi cu patru foi, jgheabul de la fântâna este plin cu flori, dar floarea e tot apă si astampara setea, iar din trifoi orice animal poate bea si e fericit, nu tot ce nu mai este, moare, ci reRasare.
Biserica veche de peste 200 de ani a rămas pe deal, cu Sfinții Arhangheli Mihail si Gavriil, la fel si Icoana cu Maica Domnului din casă, este la locul ei, la fel si poveștile bunicii care atunci când era copil umbla pe sub apa Prutului ca pe uscat, spunând că Dumnezeu îi dă si acolo aer, că el Poate să facă Orice. Fâsia va înflori ÎnToarcerea Timpului când între frați nu vor mai fi grăniceri… Hristos a Înviat, cu moartea pe moarte călcând!
