Gheorghe Urdea Slatinaru

Gheorghe Urdea Slatinaru, luptatorul din munti si lupul sau. Linistea noptii plina de ceata si fara de luna nu era tulburata decat de frunzele uscate de toamna tarzie ce fosneau sub labele enorme ale cainelui lup; aratarea ireal de mare pasea hotarata prin padure urmand imperturbabil un traseu précis; de gat ii atarna un saculet destul de voluminos care parea insa sa nu-l deranjeze deloc.

Strabatuse deja vreo noua kilometri de cand iesise din satul Grid, de langa Venetia de Jos pentru a se afunda mai apoi in locul ce-l adapostea pe stapanul lui. Dupa ce ocoli o viroaga, lupul incepu sa scanceasca stins, si la auzul lui, dintr-o vizuina tainica iesi un om. Ingenunche langa animal si in timp ce-i mangaia cu duiosie coama sura, ii dezlega de la gat saculetul. Scoase din el o bucata de slanina, o pita si putina branza. Mirosi colducul de paine, si pentru o clipa simti adierea femeii lui, a mainilor ei ce framantasera aluatul stropit cu lacrimi.

Pe om il chema Gheorghe Urdea Slatinaru si de10 ani luase calea luptei din munti impotriva comunismului. Pentru cateva clipe cele doua “salbaticiuni” se privira ochi in ochi; cu greu ti-ai fi dat seama care scanteiau mai tare, caci aveau multe de povestit. In 46” cand venisera comunistii in sat pentru a organiza “alegerile”, se lovisera de un zid greu de rapus. Gheorghe, Ursul, cum ii spuneau taranii, datorita staturii impunatoare, nu avusese prea multe cuvinte de schimbat cu tuterii rosii si, impreuna cu alti fagaraseni hotarati puse mana pe ghioaga tintuita si-i lecui pe trimisii judetenei de partid de propaganda, alergandu-i pe ulite pana ce acestia isi luara piciorele in spate si fugira din sat. Peste cateva zile in schimb, se intoarsera, dar nu singuri ci laolalta cu strainii.

Kalasnikovul rusesc deschise in cele din urma urnele de “vot”, dar nu si pentru Ghita care se hotarî sa ia calea codrului. Isi imbratisa pe fuga nevasta, baga in san o icoana pe care i-o daruise maicuta lui si pleca in munti. De caine nu putu sa scape; desi il alunga, il batu chiar, acesta se tinu dupa el kilometric in sir, si-l urma pana la ascunzatoarea pe care si-o improvizase in creierii muntilor.

Incercara pentru un timp sa vaneze impreuna, de cele mai multe ori le reusea, in schimb focul necesar pregatirii bucatelor ii tradase de cateva ori si comisarii sovietici le luara urma; reusisera insa sa scape de fiecare data, uneori dupa confruntari destul de sangeroase. Dupa cateva luni, cainele disparu brusc. La inceput Slatinaru crezu ca a plecat dupa vreo caprioara, sau ca se ratacise luând drumul celorlalti partizani alaturi de care luptase de cateva ori, dar nu…dupa cateva zile “lupul” aparu miraculos cu o desaga atarnata la gat. Se dusese in sat, manat pesemne si el de dorul de casa. Maria, nevasta omului, cand il vazu incepu sa boceasca, gandind ca aparitia lui este semn rau; crezu ca i-a murit barbatul.

Se linisti insa dupa numai cateva clipe cand vazu cainele bucuos nevoie mare si dornic sa il urmeze: o apuca incet dar hotarat cu coltii de marginea fustei si incerca sa o traga dupa el. Atunci femeia pricepu si incepu sa planga si mai tare, dar de data asta de fericire: omul ei traia. Se uita in ochii de jar ai salbaticiunii si-i spuse cu glas hotarat, rugandu-se la Dumnezeu ca animalul sa priceapa: du-te la el, m-ai inteles, du-te la Ghita! Improviza repede un pachet cu de-ale gurii fara sa scrie niciun bilet de teama de a-l nu-l citi strainii; in schimb, imprima pe o felie de paine cruciulita ei de la gat, care in partea de sus avea cercul cu monograma Mantuitorului, ca semn pentru barbatul ei.

Trecura de atunci noua ani, noua sarbatori de Paste in care lupul ii aducea stapanului alaturi de o felie de cozonac si o lumanare pe care o aprindeau amandoi cu ochii ce scaparau amar, noua sarbatori de Craciun, de Sfanta Maria, de Sfantul Gheorghe, de Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil…omul si lighioana strajuiau muntii Fagarasului…si erau liberi sa priveasca cerul care, de multe ori cobora langa ei cu mii de stele pentru a nu mai fi singuri in Romania. In acea zi de impletitura a toamnei cu iarna, cand frunzisul rosu aprindea petice razlete de zapada, Gheorghe rememora nici el nu stia de ce, toate acele momente. O presimtire crunta ii strapungea sufletul, dar in el era inradacinata adanc credinta in Neam si in Hristos.

Calea pe care si-o alesese era singura datatoare de liniste si mantuire. Se ghemui in cele din urma incet alaturi de lup, alungand frigul patrunzator al varfului de munte si inchise pentru o clipa ochii . Din toate partile, se auzi deodata un zgmot infernal de mitraliera, gloantele zburand aiurea insa, netintite spre el; vroiau sa-l prinda viu. Aproximativ 20 de uniforme facute dupa model sovietic il inconjurasera. Iesi din vizuina alaturi de caine. Coltii acestuia se infipsera cu o rapiditate de neinteles in beregata unuia care dadea ordine; ura acele sunete aducatoare de primejdie. Se intoarse mai apoi catre Ghita si sfasie cu miscari scurte si hotarate mainile soldatilor ce incercau sa-l lege pe om.

Eliberat, fagaraseanul rapuse si el cu lovituri naprasnice vreo patru-cinci comuniști. Komisarul care pana atunci statu deoparte, bagandu-si perciunii roscovani sub cascheta, scoase pistolul si cu trei gloante bine tintite dobora lupul. Acesta cazu ca fulgerat si cu ultimle puteri musca aprig pamantul de parca ar fi vrut sa sfarme tot raul ce-l inconjura. Lanturile dinainte pregatite il doborara cu lovituri ingrozitoare pe Ghita la pamant. Urletul lui de disperare se auzi pana departe,,,taranii intelesesera ca omul si “fiara” fusesera rapuse de cei care fără credinta. Unsprezece ani statu Slatinaru in ocna grea.

Mainile sale aspre fusesera arse de curent in chinuri ingrozitoare, ca exemplu pentru toti acei care vor indrazni sa mai ridice mana impotriva ciumei rosii. In inchisoare vazuse multe grozavii dar si legase cateva prietenii pe viata. Dupa toti acei ani, omul se intoarse acasa la femeia lui. Un timp se inchise in el si rar il putea auzi cineva vorbind. In schimb, taranii incepura sa vina unul cate unul la el, pentru a-i cere un sfat de viata sau sa asculte intamplari nerostite din munti; Ghita iesi incet incet din mutenie si redeveni acelasi om plin de viata ca mai inainte; o durere mocnita insa ii ardea totusi sufletul…

Intr-o noapte de vara in care Carul Mare era nefiresc de aproape de sat, omul iesi in pridvor tragand cu nesat dintr-o pipa de alun pe care si-o mestesugise singur pentru a-si mai alunga gandurile. Ochii sai se indreptara ca in fiecare seara spre marginea padurii cautand ceva. …un urlet stins se auzea uneori din departare si Ghita spera de fiecare data ca atunci cand va intoarce capul spre poarta isi va vedea lupul alergand spre el; nu mai stia nimic de “fiara” lui draga, in minte ii ramase numai imaginea cainelui plin de sange batjocorit de cizma unui comunist ce vru sa se convinga ca animalul este mort.

Unii tarani vorbeau ca atunci cand luna este in nori, lupul da tarcoale satului pazindu-l de straini, altii spuneau ca si acum mai cutreiera muntii ajutand alti luptatori, dar nimeni nu-l vazuse in ochi… O lacrima ce-i statea in gat, fu oprita de glasul vessel al nevestei. Ghita tresari scurt si-si intoarse privirea catre femeie. “Barbate, barbatele, uite ce-am gasit la poarta…” Un pui de caine cu privire de padure statea ghemuit in bratele femeii, privindu-l pe om cu subintelesuri numai de ei stiute…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *