Bunica mea si partizanul basarabean Ion Amariei

– Ioane, cu mâna mea dreaptă făcătoare de cruce, iti dau toporul asta, ca atât mi-au mai lasat bolșevicii, dă-le în cap satanelor, căci altfel nu ne vor lăsa să traim.

Cu aceste cuvinte l-a întâmpinat bunica mea pe Amariei Ion, învățătorul din satul vecin de pe celalalt mal al Prutului, venit in Bădărăi, com. Bivolari, să vadă cu ochii lui urgia de care auzise. Imediat după război, în jur de cinzeci de soldati rusi, condusi de un civil care vorbea stricat românește, au năvălit pur si simplu în sat cu gând de crimă si jaf.

In micul cătun nu mai rămăseseră decat femei, copii si bătrâni, barbatii în putere fie muriseră pe front, fie “călătoreau” cu trenul fără geamuri spre Siberia, după ce sovieticii ne deveniseră ”aliați”. Unul dintre acesti “pasageri” a fost si bunicul meu Gheorghe care a reușit să sară din tren, dar s-a întors acasă mult mai târziu, stând câteva luni ascuns prin păduri. Norocul sătenilor din Bădărăi a fost că prin intermediul unui fiu de țăran ce se îndragostise de o rusoaica din Partid, aflaseră din timp de acestă incursiune mârsavă.

Majoritatea părăsise localitatea, iar unii isi săpaseră adaposturi sub pământ, prin spatele gradinilor, luandu-si cu ei strictul necesar pentru a supravietui cateva zile; bunica-mea isi luase cu ea si un topor. Era femeie însemnata în sat, avea “puteri”, după cum spuneau taranii, stia într-un fel anume să meargă pe sub apă pentru a prinde cu usurinta pesti, dezlega de deochi pe oricine, vorbea cu păsările și animalele precum cu oamenii, tesea la război modele minunate, dupa cum puteti vedea si în poză, stia să scrie si să citeasca perfect, desi nu călcase pe la scoli, si mai ales credea nelimitat în Hristos, de până si popa din sat ii cerea sfaturi în cele bisericesti.

Inainte de război, fratele ei mai mic care ajunsese cât de cât instărit si om cu carte, vruse să o mute cu el la București, să o facă croitoreasă pentru negustori, dar bunica îi spuse că mai bine îi croiește lui vreo două palme peste cap decât să-si lase satul si biserica, care zicea ea că avea undeva o grindă groasă de pe vremea lui Stefan cel Mare si Sfânt. Ea însăși se simțea grindă pentru satul ei cu dealuri, apă si lut, din care țăranii făceau chirpici (cărămizi) pentru case.  

Rușii răseseră tot dupa desantul lor. La câteva case puseseră foc, în urma nu mai rămase nici urma de animal, porci, vite, oi, tot ce mai aveau oamenii prin gospodarii fusese luat, furat mai bine zis.

Dar nu acest lucru a durut-o cel mai mult pe femeie atunci cand a iesit din adăpost. Satanele rosii, dupa cum le spunea ea, i-au batjocorit icoanele din casă, pe care ea le săruta si le mângaia de nu se asezau pe ele niciun fir de praf.

Genunchii ei le povestiseră sfintilor tot zbuciumul ei de româncă, toate păcatele ei omenesti, toate fericirile și lacrimile ei le argintau prin colturi iar mâinile sale mici dar otelite de muncă le mângaia în fiecare seara…și atunci, în acea zi, le găsise călcate în picioare de păgâni. Ioane, mă auzi, ia toporul, astia nu pe noi vor sa ne omoare, ci pe Hristos; ascultă la mine, ei ne vor lua icoanele, ni-l vor lua pe Dumnezeu si vom rămâne singuri aici pe pământ.

Invățătorul se tulbură de vorbele creștinei, văzuse si citise multe în cei șaizeci de ani pe care-i avea, dar de o asemenea oroare nu mai auzise; nici macar tătarii nu făcuseră asemenea prăpăd. Se întoarse pe celalt mal al Prutului, si se duse mânat de un gând de neoprit la scoala lui. Intra în clasă, se închină la Icoana Maicii Domnului, lua din micuta magazie a scolii un ciocan, trei cuie mari, se întoarse în clasă si fixă si mai bine Icoana în perete, de parcă toata viata lui ar depinde de atunci încolo de acest fapt. Se duse mai apoi glont la primăria pe care flutura deja steagul rosu si le spuse celor de acolo așa: Măi oameni buni, eu stiu ce aveti în cap, dar eu, Ion Amariei, vă spun un singur lucru: în casa mea care este scoala, am bătut în trei cuie o Icoană; eu acum mă duc în păduri caci nu pot trăi alături de voi, iar voi, de bună voie nu plecati de aici, dar, luati aminte, din când în când mă voi intoarce în sat…de nu voi găsi Icoana la locul ei, voi nu veti mai trăi, transmiteti asta si mai departe.

Amariei Ion a fost unul dintre luptătorii basarabeni despre care nu s-a scris, doar s-a vorbit, s-a povestit, nu-l veti găsi pe google sau pe vreun alt motor de căutare, sau cum naiba se mai cheamă, în cărți nici atât, îl veti găsi în schimb povestit de sălciile ce mângâie apa Prutului asa cum bunica-mea mângaia icoanele și în memoria câtorva țărani din zona Bivolari si Ungheni.

…si Amariei s-a intors în sat, asa cum le-a promis.

La scoala lui, care între timp fusese transformată în sediul local al partidului comunist, era mare veselie, căci sărbătoreau victoria; victoria lor bolșevică. Luminile erau aprinse si vreo zece tovarasi chefuiau nevoie mare pe muzica rusească difuzata de un patefon vechi. Usa clasei se deschise si în cadrul ei se înfățișă o siluetă neagră încadrată de noapte si luna; era Ion, cu barba căruntă atârnându-i până la brâul înfășurat în chimir. Părul vâlvoi, nepieptănat încadra un chip de om care datorita lucirii ochilor aducea a lup. Sângele lor negru le înghetase în vine la vederea arătării de om. Ochii lui se îndreptară către peretele dinspre răsărit, încruntându-se si mai mult la nevederea luminii: V-am spus, draci ce sunteti, să nu-mi luati Icoana! Ne-ati luat casele, pământurile, țara, dar v-am spus sa nu îl luati si pe Hristos! Dar ce vorbesc eu de lucruri sfinte, văd ca vouă vă e sete…ce bei, tovarășe Alioșa, vinul Basarabiei? Nu mai bine iti dau eu oleaca de apă sfintită din Prut? Amariei isi chemă printr-un șuierat camarazii, îl legă pe primarul comunist cu mâinile la spate, si dădu ordin să i se aducă din Prut o galeată mare cu apa. Se duse mai apoi până la subsol, unde stia el ca are într-o cămăruță ferită câteva pipete cu ajutorul carora, în urrma cu câtiva ani, ii învata pe elevi tainele chimiei; le găsise, acestea nefiind considerate periculoase de catre comunisti. Reveni în clasa, si-i spuse tovarasului: acum cred ca este cam miezul noptii, stai linistit, până dimineata te saturi de băut, dar nu vin moldovenesc, ci apa de Prut, poate asa devii si tu un pic de român, dacă tot vrei sa conduci treburile pe aicea…

Si Alioșa tot a băut…până dimineata cu pipeta, căci domnul învățător era destul de meticulous și se plictisea greu, amănuntul asta uitasem să-l spun.

Nu stiu cum si când a murit Ion; pesemne că nu de moarte bună. In schimb, îmi aduc aminte ca bunica-mea mi-a povestit ca odată a trecut Prutul pe sub apă, asa cum stia numai ea (spunea că Hristos nu uita de ea nici acolo, si că îi dă aer) si că s-a dus în pădurea de pe celălalt mal, într-un loc anume. A aprins o lumânare lângă un copac mare până la Cer cu barba de frunze până-n pământ și s-a întors acasă cu un topor…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *