Piata Universitatii

Pornind de la o polemică de ieri, ajung azi la o mărturisire: Piața Universității m-a învățat primele rugăciuni. În 1990. Aveam atunci 17 ani. Nu voi uita niciodată asta. Mesajul Pieței a fost clar și puternic precum un tunet: românesc, creștin-ortodox, anticomunist. A fost un strigăt al generației tinere de atunci, un glas al Adevărului. Tocmai de aceea s-a încercat atunci uciderea acestui Glas. Prin forța brută pe de o parte, dar și prin trimiterea în Piață a unor intelectuali dirijați de Silviu Brucan, membri ai Grupului de Dialog Social, cu misiunea de a deturna mesajul real. La periferia manifestației îi trimiteau pe scuipătorii de semințe filmați copios de televiziunea sistemului iar în centru pe cei mai sus numiți, care atunci când se puteau strecura, arareori, vorbeau și la Balcon. Dar cine poate crede că sutele de mii de oameni au stat în Piața Universității 52 de zile, 52 de nopți, pentru a asculta câțiva gângavi activiști GDS? Nu, sutele de mii de români care au trecut prin Piață mergeau acolo pentru a asculta glasul de foc al lui Marian Munteanu, liderul studenților din întreaga Țară, liderul Pieței Universității. Pentru a-l auzi pe poetul creștin Ioan Alexandru, pe marii eminescologi George Munteanu și Petru Creția, pe marele părinte Constantin Galeriu, pe Sorin Dumitrescu, Gheorghe Zamfir, pentru a asculta mărturisirea Adevărului, mesajele Părintelui Stăniloae și ale lui Eugen Ionescu. Acei oameni mergeau în Piață stiind că ea are susținerea deținuților politici, susținerea lui Petre Țuțea, Ernest Bernea, Pan Vizirescu și Vintilă Horia. Pentru acești titani ne îndreptam cu toții acolo. Pentru a spune un NU hotărât puterii de esență bolșevică, pentru a ne apăra Libertatea, pentru a rosti împreună Crezul și Tatăl Nostru, pentru Drapelul Tricolor, Icoană și Mihai Eminescu. Pentru România. Imi aduc aminte extrem de clar un episod din acea vreme. Intr-o noapte, Marian Munteanu le-a spus celor prezenți: ”Vă rog să facem cinci secunde de liniște, să vedem dacă în această Piață este cineva care mai vrea comunism în România”. Cinci secunde de liniște în Piață? Era aproape imposibil. Nu s-a auzit în schimb nici musca. Era ca și cum Piața ar fi fost goală. Nimeni nu ar fi putut face asta. După fix cinci secunde, tot el a dat tonul: Jos comunismul! Ca un tunet, zeci de mii de voci s-au auzit mai apoi: Jos comunismul! Jos comunismul! Nu, nu voi uita niciodată, Piața Universității m-a învățat primele rugăciuni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *