Câțiva membri ai Grupului studențesc Horea din Târgu-Mureș ieșiseră într-o după-amiază însorită de toamnă la o cafea pe o terasă aflată pe bulevardul „Mareșal Ion Antonescu”; chiar așa se chema pe atunci, în 1995, pe când corectitudinea politică nu-si pusese încă în cap să se rafineze. Era o perioadă de așa-zisă relaxare, când puterea, după ce-și arătase mușchii prin bâtele minerilor, a „îngăduit” apariția unor anumite cărți, reviste și unele denumiri de străzi, astăzi interzise, probabil pentru a testa, afla, cine și ce gândește…cam la fel ca în Experimentul Pitești, când la început deținutii aveau un regim relativ relaxat, pentru ca mai apoi, călăii să știe exact asupra căror „elemente” să acționeze și pe ce „butoane” să apese.
Revenind la problema noastră, de mult timp mă tot chinuia curiozitatea ce însemnau zecile de inscriptii în limba maghiară care „decorau” peretii caselor de pe strada cu numele mai sus amintit, acestea fiind prezente chiar si pe o bucata din zidul Garnizoanei Militare Târgu- Mureș. „Bulevardul criminalului de război”, asta scrie, mă lamuri sec amicul meu care stăpânea bine limba maghiară. Toți de la masă, majoritatea fiind moldoveni, munteni sau olteni, studenți pe la diferite facultăți mureșene, am tresărit, fiind efectiv siderați de tupeul autorilor graffitiilor respective. Adică cum mă, tocmai ăștia cu Horthy al lor, vorbesc de criminali de război??? Asta nu poate rămâne așa, trebuie să le ștergem! Dar cum?
După îndelungi dezbateri (se făcuse deja seara, ne plictisisem de cafea si trecusem pe ceva mai „tare”), am ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să dăm cu var! Problema era că „atentam” la proprietatea privată, pereții caselor particulare, locuite de etnici maghiari, nu le puteam răzui, nu le puteam vopsi, așadar var, fraților!
Regulamentar, să nu zică lumea că nu dăm o șansă instituțiilor să-și facă treaba, am trimis trei adrese, către Primarie, Prefectura si Politie, prin care anunțam că dacă până în data de…nu mai știu ce termen am dat, nu se vor elimina inscriptiile denigratoare la adresa Mareșalului Ion Antonescu, care deterioreaza arhitectura spatiului urban si aduc atingere simbolurilor nationale, le vom elimina noi.
Problema era veche în oraș, apăruse în contextul în care cei de la Vatra Românească si de la Asociatia Veteranilor de Razboi au vrut să-i ridice Maresalului o statuie la intrarea în bulevard. Bineinteles ca nu au primit aprobare de la primarul Győző Nagy care era în relatii excelente pe filiera UDMR cu tovarasul Iliescu Ion, pe atunci presedinte, cu probleme grave la “mansardă”, obsedat fiind de legionari, fascisti, criminali de război si urmași. Ne-am interesat mai apoi si de situatia bustului, mai exact daca acesta este gata. Comandantul Garnizoanei ne-a trimis la Vatra Românească de la care am aflat ca este finalizat, dar că nu poate fi amplasat: ”Domnul Iliescu nu este de acord, nu putem face nimic”. “Ne asumam noi responsabilitatea acestei operatiuni”, le-am replicat, ”spuneti-ne unde este statuia, o luăm de acolo, nici nu trebuie sa o atingeti, o transportam până la soclu si o amplasăm cu ajutorul unei firme de constructii”. „Mai vedem, oricum, vom mai face demersuri…dar nu putem să vă dăm vouă bustul”.
Cu „speranța” ca „domnul” Iliescu va scăpa de fantomele „fascistilor”, am iesit din sediul Vetrei Românești (care pe atunci în Tg Mures juca un rol important pe scena socială si politică), întorcându-mă la camarazii mei:
“Fratilor, bustul nu-l putem amplasa, mai bine zis nu-l putem „fura” de la nationalisti…asta e, dar în schimb de cateva galeti de var putem face rost”. Ne-am adunat vreo 10 inși, fără să ne lăsăm intimidați de vederea a două echipaje de politie si a unui grup cam măricel de unguri pletosi gen rokeri, care ne așteapta. Prima bidinea am dat-o lângă si pe zidul garnizoanei, acolo unde era cel mai mare grafiti. Am simtit brusc un aer proaspăt de o imensă satisfacție, apoi am trecut cu totii la curățarea peretilor caselor; bineînțeles, câțiva locatari împreună cu „rokerii” începură să vocifereze ceva într-o română stâlcită, că nu e voie, că „bătaie la voi”, că murdărim casele, deși ne descoperiserăm într-un mod uimitor vocația de zugravi, fiind extrem de preciși în a sterge ce era de șters fără să lăsăm contraste prea mari (😀) între partea nou vopsită si restul. Ultima cladire de pe bulevard era chiar casa în care a locuit la un moment dat Avram Iancu, profanată cu același porcării. Taman lângă ea se afla grupul compact de maghiari în fața căruia nu cred ca am fi avut un prea mare „succes”, la o adică, fie vorba între noi…dar nici nu aveam de gând să dăm înapoi, var mai aveam plus oleacă de curaj, mergând pe ideea de fie ce-o fi.
Deodată, din depărtare, începu să răsune un cântec patriotic…înțepenirăm brusc cu bidinelele în mâini neștiind în primele secunde dacă e aievea sau imaginația noastră ne joacă feste pentru a ne da mai mult curaj. Asta ce-o mai fi frate??? Întorcând capetele ca într-o secvență de film dată cu încetinitorul, văzurăm un grup mare de militari ce se apropia ca un val de noi. Dumnezeu ne-a mai spus încă odată atunci că această țară se numește totuşi România: portile Garnizoanei Militare Târgu-Mureș se deschiseseră si o companie de soldati începu să bată pas de defilare cântând ,,Treceți Batalioane Române Carpații”.
Plini de var din cap până-n picioare, cu gălețile și bidinelele în mâini, luaserăm o relativă poziție de drepți uitându-ne siderați la trupele ce ajunseseră în dreptul nostru… “Măi băieți, nu v-am spus că astăzi avem program în oras?”, mi-a șoptit făcându-mi cu ochiul un domn ofițer…ce ne aruncă o privire mândră dar și nițel amuzată la vederea fețelor noastre transpirate și stropite cu var care erau însă decorate de un zâmbet larg până după urechi și niște lacrimi sau picături de transpirație de nici eu nu mai știu ce erau…în ochii noștri atât de vii. Ni se deschisese astfel calea către Casa lui Avram Iancu pe care o făcurăm curată în cinstea Crăișorului, în cinstea tuturor românilor care s-au ridicat din genunchi și s-au dus să lupte, să ridice o baricadă, cu sânge, oase zdrobite și un ideal. Atât de fericiți am fost atunci, de nu mai contau pentru noi nici examene, sesiuni sau că uneori n-aveam nici doi cartofi să punem pe masă.
Așa am devenit eu un simplu zugrav, care dă cu var atunci când îi îngăduie Dumnezeu, peste toate nenorocirile care murdăresc un nume de român ce a săpat tranșee ridicând dintr-un șanț de front, un Munte.
Foto: după mulți ani, în fața unui căminului meu studențesc de poveste…